Despre carte:
“…Această matrice pe care Olimpia Urdea şi-o propune în discutarea subiectului face ca structura cărţii să fie un triptic (Funcţia social-comunicativă a mătăsii în veşmânt; Expresia artistică a veşmântului de mătase şi Mătasea – a doua piele sau valenţele fiziologice ale mătăsii în veşmânt) având ca preambul un capitol despre Funcţiile veşmântului. Rolul materiei prime în consacrarea acestuia. Abordarea multidisciplinară face ca volumul să se deosebeasă mult, să aibă altă identitate decât celelalte (multe) simple istorii ale modei ori de estetică vestimentară…Cartea Olimpiei Urdea, dincolo de calităţile ei pur ştiinţifice de netăgăduit, e atractivă şi prin felul în care e scrisă, clar, fără digresiuni inutile, în absenţa unor acumulări sufocante de date, cu devotament de cercetător dublat de un real talent scriitoricesc, fiind – până la capăt – povestea întâlnirii, cum spuneam, a două fragilităţi: cea a corpului uman şi cea a mătăsii.”
– Prof.univ.dr. Aurel Chiriac
ISBN 978-606-10-1976-2, Editura Universităţii din Oradea, 2018, volum de autor
CAPITOLUL I
FUNCŢIILE VEŞMÂNTULUI – ROLUL MATERIEI PRIME ÎN CONSACRAREA ACESTUIA
Veşmântul, acest „semn care separă omul de animal”, cum spunea Condorcet[1], are o istorie de milenii, la originea sa stând necesitatea de protecţie şi izolare a corpului de intemperii – frig, vânt, ploaie, soare. Această primă necesitate defineşte funcţia utilă a veşmântului, funcţie care referă atât materialitatea, cât şi componenţa detaliilor sale constructive. Necesitatea primară a veşmântului a căpătat în timp conotaţii diferite. Necesitatea protejării corpului de factorii externi reclamă una sau alta dintre materialităţi, unul sau mai multe straturi compoziţionale sau un anumit număr de detalii, în funcţie de sezonul căruia îi este destinat. Veşmântul are, astfel, menirea de a-i conferi trupului costumat confortul vestimentar de care acesta are nevoie fie în stare de repaos, fie în timpul desfăşurării diverselor activităţi. Referirile mele la funcţia utilă a veşmântului abordează mătasea naturală ca materialitate care face obiectul cercetării, explorată din punct de vedere al proprietăţilor fizice pe care le conferă veşmântului şi al aspectelor fiziologice ce influenţează starea de confort fizic şi psihic a purtătorului.
În parcursul evoluţiei societăţilor umane, veşmântul şi-a dezvoltat o altă funcţie, funcţia socială, determinată de pudoare, ca urmare a faptului că omul este o fiinţă socială, veşmântul căpătând atributele unui esenţial element comunicativ. Exprimând statutul persoanei în societatea din care face parte purtătorul, veşmântul se instituie ca semn al comunicării, indicator al identificării individului în societate, definindu-i şi reflectându-i locul şi apartenenţa la un grup social, religios sau etic, completat de motivaţia morală, psihologică şi comunicaţională. Limbajul corporal poate substitui, însoţi sau prescurta varianta unui limbaj de tip verbal sau scris, prin reprezentări simple sau picturale, prin îmbrăcămintea sau accesoriile purtate de individul emiţător, prin semne, dar şi prin actul comunicării gestuale, într-un context social. Distanţa dintre imagine şi gest poate fi adeseori atât de mică, încât cele două concepte pur şi simplu se pot confunda. Gestul, de pildă, poate fi încorporat în imagine. Imaginea non-verbală corporală, ca simbol artistic, în plan fizic sau în realitatea imediată poate fi statică (de tip portret, în pictură, sculptură, grafică, tablouri votive, fotografie, publicitate, benzi desenate) sau dinamică (instantaneele sau imaginea mişcată a filmului, reprezentaţiile teatrale, prezentările de modă, etc.). Veşmântul pe care-l poartă emiţătorul, accesoriile lui, sunt un suport al comunicării non-verbale. Veşmântul este participant la fenomenul social, ca o completare a imaginii corporale. În acest context, demersul meu privind mătasea naturală pe parcursul câtorva secole de istorie costumară românească urmăreşte să abordeze rolul veşmântului de mătase naturală în comunicarea non-verbală, percepţia pe care veşmântul – în cea mai mare parte în mediul aulic sau în clasa de vârf a societăţii – o provoca, atunci când, fiind confecţionat din această preţioasă materialitate, ajungea până la extremul decorativ al posibilităţilor sale de exploatare. Un astfel de veşmânt dobândeşte încărcătură în coduri mediatoare, ce referă efectele speciale create de materialitatea mătăsii interpusă între emiţător şi receptor. „Vestimentaţia se traduce prin comunicaţie; oamenii fiecărei epoci şi ai fiecărei societăţi comunică între ei şi prin modul cum se îmbracă. Moda poate fi, astfel, studiată şi ca fenomen de comunicaţie,”[2] un mijloc de afişare pe om a unor mesaje „utile pentru viaţa lui în comunitate[3].”
Nu în ultimul rând, veşmântul are funcţie estetică, pentru că prin veşmânt omul devine o apariţie generatoare de spectacol, integrat în ceea ce numim arta costumului.[4] Estetica reprezintă ştiinţa care studiază legile şi categoriile artei, considerată ca forma cea mai înaltă de creare şi receptare a frumosului. Extrapolând, în cazul veşmântului, un obiect vestimentar este „frumos” atunci când „şade bine”, se potriveşte cuiva, este în acord cu conformaţia acestuia, purtătorul se simte bine în veşmântul său, confortabil. Altfel spus, între modă şi corpul purtătorului, veşmântul este bine ales. Iar atunci când materia care-i dă formă este mătasea naturală, funcţia estetică câştigă în evidenţă. Mătasea naturală, prin proprietăţile sale de neegalat, prin efectele pe care le creează în sine sau pe care artiştii le-au explorat cu ajutorul daltei, penelului sau al expresiei literare – inspiraţi de miraculosul fir – dă conţinut simţului estetic, devenind sursă a creativităţii. Veşmântul este
în măsură să provoace „satisfacţii estetice… să exprime trăiri complexe, care pot atinge valoarea artei”.[5] Fiecare individ îşi creează propria sa spaţialitate corporală prin investiţie în arta veşmântului, integrându-se astfel în spaţiul social căruia îi aparţine sau intenţionează să-i aparţină. Moda este o creaţie artistică, unul dintre obiectele privilegiate ale sociologiei, care este sociologia imaginarului, fără a fi departe de teritoriile psihanalizei[6]. Prin veşmânt se poate ajunge la o redimensionare atât a spaţiului corporal, cât şi a celui social; corpul uman devine spaţiu al transmiterii estetice, prin modelarea lui mijlocită de arta înveşmântării. Reprezentarea plastică a omului înveşmântat se transfigurează în artă. Artistul „vede în înfăţişarea omului o imagine plastică la fel de expresivă ca un tablou sau o statuie şi care creează, pentru scenă sau pentru viaţa zilnică, ansambluri atrăgătoare şi originale.”[7] Veşmântul îmbracă corpul uman, este cel care îl protejază, dar îl şi reprezintă. Calităţile materialului, cromatica, forma, decoraţia veşmântului, prin raporturile dintre el şi corp, sunt menite să creeze o formă vizuală complexă, cu efecte pozitive, astfel încât purtătorul să devină pentru ceilalţi o prezenţă vizuală agreabilă. Raportat la datele corpului, veşmântul este generator de spectacol, de încântare. Frumosul îi conferă purtătorului o senzaţie de echilibru, siguranţă de sine, calm, armonie, proporţie, ceea ce trimite la confortul psihic generat de vestimentaţie.
Există un determinism între dimensiunea estetică şi funcţia veşmântului, determinism care de-a lungul istoriei sociale şi vestimentare şi-a dovedit reciprocitatea. Sensurile estetice al veşmântului pot fi bine desluşite în contextul festivităţilor, solemnităţilor, ceremoniilor de curte. Mijloc de semnalizare condensată a personalităţii purtătorului, veşmântul devine martor al gustului estetic al purtătorului, element efervescent al condiţiei materiale şi al categoriei sociale, dar şi expresie a ambiţiilor sociale nutrite. „Veşmântul reprezintă şi un mijloc de semnalizare a apartenenţei celui ce îl poartă la o anumită comunitate sau colectivitate, iar mai departe la o anumită civilizaţie. Structura şi calitatea materialului textil din care sunt confecţionate piesele de îmbrăcăminte, motivele decorative folosite, efectele de drapaj, funcţiile accesoriilor şi podoabelor devin astfel semnificative pentru realităţile din contextul cărora provine persoana privită… există o circulaţie de motive decorative, de efecte de drapaj ori croială ce depăşeşte sensibil graniţele naţionale.”[8]
Motivaţiile enumerate interferează, caracterul estetic al veşmântului poate duce către o estetică psihologică ce ţine de sentimentele provocate de o formă sau de o materialitate vestimentară sau către o estetică sociologică de înţelegere a fenomenului estetic al veşmântului raportat la viaţa socială a grupurilor.[9] Funcţiile socială şi estetică, atribuite şi câştigate în acelaşi timp de costum, fac obiectul studiilor de semiologie, pentru că veşmântul este investit cu semne şi capătă valori sociale şi culturale. În ceea ce priveşte ponderea uneia sau alteia dintre ele – abordată prin prisma materialităţii textile în studiu, în spaţiul temporar al secolelor XIV-XX românesc – identitatea veşmântului capătă conotaţii diferite. „O primă lectură a articolelor de îmbrăcăminte ce compun vestimentaţia unei persoane indică motivaţii practice şi de confort, însă raporturile dintre corpul uman şi îmbrăcăminte, dintre îmbrăcăminte şi accesoriile acesteia pot fi privite şi din perspectiva comunicaţională şi descrise în termeni de efecte.”[10]
G. Achiţei face o departajare a funcţiilor îmbrăcămintei[11], în care tratează individual motivaţiile morală, socială, comunicaţională, practică, psihologică şi estetică. Mi-am permis ca, tocmai datorită acestei intersectări funcţionale în veşmânt de care vorbeam mai sus, primele trei motivaţii enunţate de G. Achiţei să le cuprind în matricea social-comunicativă a veşmântului, iar funcţia practică, împreună cu cea psihologică, să le tratez în acelaşi modul, lucru justificat prin efectul psihologic pe care-l are un veşmânt practic asupra purtătorului, adecvat din punct de vedere fiziologic.
„Având o dublă utilitate – practică, de protecţie materială, dar şi de comunicare socială, pe plan spiritual –, costumaţia foloseşte toate mijloacele de expresie ale artelor vizuale, ocupîndu-şi locul cuvenit printre celelalte ramuri ale artelor decorative ambientale, ca mobilierul, textilele, ceramica, sticla.”[12] Veşmântul dă sens unei comunicări extraverbale prin imagine, prin care aspectul vizual al înfăţişării poate dobândi valoare de artă. Astfel, se creează o apropiere multidisciplinară, într-un sistem de relaţii mutuale, între valenţele veşmântului: funcţională, estetică şi artistică. Nu trebuie uitat însă că, în toată existenţa sa, veşmântul implică o definire culturală a vieţii cotidiene, cultura fiind marcată de o „definiţie deschisă”[13] spre adăugiri continui.
Prin cultură omul comunică, comunicarea fiind o componentă structurală, definitorie a culturii, implicit a existenţei umane. Prin veşmânt, omul comunică. El este creatorul veşmântului său, prin care se autodefineşte; în mediul social, sub aspect estetic şi fiziologic.
[1] Citat în F. Monneyron, La sociologie de la mode, Paris, Edition PUF, 2006 p. 7.
[2] Gh. Achiţei, Ce se va întîmpla mîine?, Bucureşti, Editura Albatros, 1972, p. 29.
[3] A. Nanu, Arta pe om. Look-ul şi înţelesul semnelor vestimentare, București, Editura Compania, 2001, p. 12
[4] Gh. Achiţei, Frumosul dincolo de artă, Bucureşti, Editura Meridiane, 1988, p. 75.
[5] A. Nanu, O. Buta, Bărbatul şi moda, Iaşi, Editura Polirom, 2009, pp. 27-28.
[6] F. Monneyron, „La mode comme objet des sciences sociales”, în: Mode de recherche, Centre de recherché, Institut Français de la mode, no. 6, juin 2006.
[7] A. Nanu, Arta pe om. Look-ul şi înţelesul semnelor vestimentare, București, Editura Compania, 2001, p. 16.
[8] Gh. Achiţei, Frumosul dincolo de artă, Bucureşti, Editura Meridiane, 1988, pp. 278-279.
[9] Ibidem, p. 35.
[10] A. Duduciuc, „Vestimentaţia şi valorile sociale”, în: Septimiu Chelcea, Comunicarea nonverbală în spaţiul public, Studii, cercetări, aplicaţii, Bucureşti, Editura Tritonic 2004, p. 70.
[11] Gh. Achiţei, Frumosul dincolo de artă, Bucureşti, Editura Meridiane, 1988,, pp. 264-265.
[12] A. Nanu, Arta pe om. Look-ul şi înţelesul semnelor vestimentare, București, Editura Compania, 2001, p. 15.
[13] A. Moles, Sociodinamica culturii, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1974, p. 45.