(Extras)
…Veşmântul ca obiect şi semn, facil reperabil în microuniversul social, devine interfaţă semnificantă a ego-identităţii purtătorului. Veşmântul decorează corpul şi completează personalitatea umană în funcţie de societatea în care individul doreşte să se prezinte, pe care doreşte să o „uimească şi să o convingă”(1).
Prin veşmânt, individul – purtătorul – urmăreşte înscrierea corporalităţii sale în spaţiul social, acest body language în care corpul uman devine spaţiu experimental. Între spaţiul corporal şi cel social, ca necesitate a reinventării, veşmântul se impune ca un sine corporal material marcant în căutarea spaţiului identităţii.
Focillon spunea că „spaţiul este locul operei de artă… ea îl tratează în funcţie de exigenţele sale, îl defineşte şi-l creează chiar pe măsura ei”(2).
Extrapolând, veşmântul, privit ca o operă de artă – fiind generator de spectacol –, îşi află locul în spaţiul social prin care se defineşte și pe care-l defineşte.
Orice veşmânt este asimilat unui mesaj. În epocile puternic ierarhizate, veşmântul aulic – obiect de remodelare a trupului – era asimilat unui mesaj intenţionat, de impact asupra celorlaţi membri ai societăţii, fie că era vorba de perceperea vizuală directă – prin contact – fie de percepţia indirectă – tablouri votive şi alte reprezentări artistice.
…Pe terenul veşmintelor din mătăsuri şi aur au fost introduse în societate valorile competiţiei şi extravaganţei ca mijloc al distincţiei. Progresul modei ia forma culturii aparenţelor, se stabilesc noi relaţii între valoarea veşmântului şi purtător. Materialitatea de curte – mătasea, în speţă, brodată cu fire de aur şi argint – era aceeaşi în arealul european. Contrastul dintre îmbrăcămintea nobililor şi a oamenilor de rând era evidentă. „La curte, grija pentru modă a însemnat mai mult decît o trecere de vreme şi s-a transformat într-o regulă a jocului. Îmbrăcămintea a căpătat de îndată o importanţă nemaiauzită şi s-a numărat printre preocupările de căpetenie ale prinţilor şi nobililor. Din acest moment raţiunea de stat şi prejudecăţile sociale s-au exprimat înainte de orice prin costum.”(3) Preocuparea pentru aparenţe şi apariţii spectaculoase în spaţiul social era unanimă în Europa. Ieşirea din spaţiul privat însemna abordarea lumii exterioare prin reprezentare socială, în veşminte bogate, definitorii ale personalităţii şi rangului.
…Această accentuată preocupare de „a părea”, ce trimite la secolele al XVI-lea şi al XVII-lea din mediul românesc, este un aspect întâlnit în toate sferele vieţii sociale, caracteristic perioadelor de criză, „când individul face eforturi pentru a-şi confecţiona o imagine şi un statut căruia nu-i corespunde”(4).
____________________________
(1) Al. Husar, Izvoarele artei, Bucureşti, Editura Meridiane, 1988, p. 40.
(2) H. Focillon, Viaţa formelor şi elogiul mâinii, Bucureşti, Editura Meridiane, 1995, p. 30.
(3) J. Delumeau, Civilizaţia Renaşterii, vol. II, Bucureşti, Editura Meridiane, 1995, p. 57.
(4) Gh. Macarie, Trăire şi reprezentare, Barocul în artele vizuale ale Moldovei secolului al XVII-lea, Iaşi, Tehnopress , 2008, pp. 22-23 .
___________________
Până la următoarea noastră „întâlnire” amintiţi-vă să vă îmbrăcaţi…sănătos !